Ne naștem și trăim pe un pământ udat cu mii de lacrimi… Lacrimi de regret, lacrimi de durere, lacrimi produse de o imensă suferință… Un loc pe care Domnul l-a creat ca pe o grădină a cerului a ajuns să fie numit Valea Plângerii din cauza neascultării omului… Motive de plâns sunt pretutindeni în jurul nostru, însă nu orice plâns este izvorât din Duhul Domnului.

Scriptura vorbește despre un plâns ce izvorăște dintr-o suferință provocată de consecințele adânci ale păcatului: „De ce să se plângă omul cât trăieşte? Fiecare să se plângă mai bine de păcatele lui! Să luăm seama la umbletele noastre, să le cercetăm şi să ne întoarcem la Domnul.” (Plâng. 3:39-40) Este un plâns de pocăință pe care fiecare trebuie să-l aibă la începutul umblării sale cu Dumnezeu. Cei din vechime l-au avut. L-a avut femeia păcătoasă, l-a avut Petru după ce s-a lepădat de Domnul, l-au avut toți cei ce-au intrat vreodată pe poarta cea strâmtă. Fără acest plâns nu este vindecare, nu este reabilitare, nu este pace sufletească, nici viață sfântă, nici înaintare pe calea cea îngustă ce duce la viață.

Toți oamenii lui Dumnezeu au plâns, cerând iertare pentru ei înșiși sau pentru întreg poporul cel ales. David a plâns zdrobindu-și inima înaintea Domnului, Neemia a plâns pentru dărâmăturile triste ale Ierusalimului, iar Ieremia a fost numit profetul lacrimilor.

Când Domnul Și-a terminat lucrarea în mijlocul alor Săi, după mii de cuvinte și nenumărate semne și minuni, nu I-au mai rămas decât lacrimile pentru cei ce L-au respins…

Până astăzi oamenii lui Dumnezeu plâng. Unii râd, alții îi batjocoresc, majoritatea îi ignoră… Ce-i mai rămâne astăzi unui proroc trimis de Domnul, nu-i altceva decât plânsul…

„Mi s-au stors ochii de lacrimi, îmi fierb măruntaiele, mi se varsă ficatul pe pământ, din pricina prăpădului fiicei poporului meu…” (Plâng. 2:11)