Ne-a fost dat să trăim vremurile grele menționate de Sfânta Scriptură în urmă cu aproape două mii de ani (2 Timotei 3:1). Vremuri interesante, vremuri unice, vremuri de har…

Istoria se apropie de marele final , confirmând parcă „teoria pendulului ” a lui Pierre Gebroin. Potrivit acestuia, istoria omenirii poate fi împărţită în perioade de înflorire si decădere, de flux și de reflux. Fiecare mare imperiu şi-a atins propria culme a dezvoltării, după care a urmat o decădere direct proporțională cu înălțimea atinsă de acesta. Flux şi reflux, înălțare şi cădere… asemenea bătăilor unui pendul. Ultima mare cădere a fost cea a Imperiului Roman (sec. al IV-lea în Apus), urmată de Evul Mediu întunecat.

Din nou ne aflăm pe culmi ale dezvoltării și civilizației  Niciodată omul, privit individual, n-a beneficiat de mai multe drepturi și libertăți, niciodată n-a atins o prosperitate economică şi o bunăstare generală comparabile cu cele din vremurile noastre (vorbind doar de Europa și SUA, drept continuatoare ale spiritului şi legilor vechiului Imperiu Roman).

Ne aflăm la apogeul civilizației umane dar, potrivit teoriei istoricului citat, urmează inevitabil o cădere pe măsură. Șocul ultimei dărâmări va da însă pendulul peste cap, marcând finalul istoriei, la care vom fi martori şi actori fără voie.

Mai mult ca oricând astăzi Biserica are nevoie de trezire, de revenirea la vechile valori pierdute ale creștinismului primar, la adevărata spiritualitate creștină, caracteristică primului veac. O succintă comparație cu primii creștini ne pune în situația jenantă de a recunoaște că semănăm cu ei doar în limbajul folosit, însă foarte puţin în trăirea Evangheliei. Ei erau oameni cerești, care „ au primit cu bucurie răpirea averilor lor” (Evr. 10:34) de către prigonitori, care “s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Lui” (F. Ap. 5:41) şi care întâmpinau martirajul ca pe un destin firesc. Viața lor era legată indisolubil de patria cerească , în timp ce prin lumea aceasta treceau ca străini şi călători. Dragostea lor pentru Mântuitorul era mai presus de orice, iubirea aproapelui era o constant vizibilă, iar grupul “ creștinilor” se caracteriza prin dragoste şi unitate. Minunile şi semnele însoțeau predicarea lor, iar prezența sensibilă a Duhului Sfânt îi făcea pe cei din afară să-i privească plini de teamă și de respect. Astfel Evanghelia era vestită „cu o dovadă dată de Duhul Sfânt şi de putere”, iar Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiți  în timp ce „o mare mulțime de preoți veneau la credință” (F.Ap. 6:7).

Să ne oprim pentru o clipă “să stăm în drumuri” (Ier. 6:16) și să privim! În ce anume ne mai asemănăm noi cu acești creștini de la început? Câte batjocuri am suferit pentru Domnul? De câte ori ne-am lepădat de El în fața oamenilor? Trăim cu adevărat pentru cer? Ce s-a întâmplat cu dragostea și unitatea menite să impună respect celorlalți?  Unde este Evanghelia proclamată cu putere? Dar minunile și semnele însoțitoare? Ce-am putea spune despre prezența Duhului Sfânt în mijlocul întâlnirilor noastre de rugăciune?

“Este ceasul să vă treziți în sfârșit din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut!” (Rom.13:11)  Înainte de finalul istoriei, înainte de “arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos” (Tit 2:13), mai este timp de har, mai este timp pentru trezire. Mai este vreme să mergem și “să cumpărăm” (fără bani și fără plată) untdelemn sfânt de la Cel care  “va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer!” (Luca 11:13). Glasul Său se aude tot mai clar: „Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!”

Așadar, indiferent de denominația creștina de care aparținem  astăzi Dumnezeul și Domnul nostru ne cheamă la trezire, la viața din abundență  la dedicarea totală, la abandonarea ființei în brațele Sale pline de dragoste. El ne va ajuta, a Lui să fie slava!